Prin Decizia nr. 20 din 24 octombrie 2016, al carei continut va fi redat in continuare, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a stabilit ca in interpretarea si aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, acordul partilor cu privire la alegerea instantei care urmeaza sa solutioneze actiunea de divort trebuie sa fie exprimat expres.
DECIZIE Nr. 20/2016 din 24 octombrie 2016
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE – COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII
PUBLICATA IN: MONITORUL OFICIAL NR. 1049 din 27 decembrie 2016
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII
DECIZIA Nr. 20 din 24 octombrie 2016
Dosar nr. 19/2016
Iulia Cristina Tarcea – presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, presedintele completului
Lavinia Curelea – presedintele delegat al Sectiei I civile
Roxana Popa – presedintele delegat al Sectiei a II-a civile
Ionel Barba – presedintele Sectiei de contencios administrativ si fiscal
Mirela Sorina Popescu – presedintele Sectiei penale
Andreia Liana Constanda – judecator la Sectia I civila
Dragu Cretu – judecator la Sectia I civila
Florentin Sorin Dragut – judecator la Sectia I civila
Mihaela Paraschiv – judecator la Sectia I civila
Simona-Gina Pietreanu – judecator la Sectia I civila
Mihaela Tabarca – judecator la Sectia I civila
Lavinia Dascalu – judecator la Sectia I civila
Bianca Elena Tandarescu – judecator la Sectia I civila
Iulia Manuela Cirnu – judecator la Sectia a II-a civila
Cosmin Horia Mihaianu – judecator la Sectia a II-a civila
Mirela Politeanu – judecator la Sectia a II-a civila
Marian Buda – judecator la Sectia a II-a civila
Constantin Branzan – judecator la Sectia a II-a civila
Lucia Paulina Brehar – judecator la Sectia a II-a civila
Marioara Isaila – judecator la Sectia a II-a civila
Rodica Zaharia – judecator la Sectia a II-a civila
Emanuel Albu – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Adriana Elena Gherasim – judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Daniel Gradinaru – judecator la Sectia penala
Cristina Rotaru Radu – judecator la Sectia penala
Completul competent sa judece recursul in interesul legii a fost legal constituit conform dispozitiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedura civila si ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Sedinta a fost prezidata de doamna judecator Iulia Cristina Tarcea, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-sef adjunct al Sectiei judiciare – Serviciul judiciar civil.
La sedinta de judecata a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat in conformitate cu dispozitiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, cu privire la intelesul notiunii de “acord” al partilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca conventia partilor cu privire la alegerea instantei care ar urma sa solutioneze actiunea de divort, in situatia in care nici reclamantul si nici paratul nu au locuinta pe teritoriul Romaniei.
Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, aratand ca la dosar au fost depuse raportul intocmit de judecatorii-raportori, precum si punctul de vedere formulat de Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Doamna judecator Iulia Cristina Tarcea, presedintele completului de judecata, a acordat cuvantul reprezentantului procurorului general asupra recursului in interesul legii.
Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, a solicitat admiterea recursului in interesul legii, conform punctului de vedere formulat in scris, apreciind ca acordul partilor cu privire la alegerea instantei care urmeaza a solutiona actiunea de divort nu trebuie sa indeplineasca anumite conditii de forma, putand fi dedus si din conduita procesuala a partilor, inclusiv din neinvocarea de catre sotul parat, prin intampinare, a exceptiei necompetentei teritoriale. Arata ca punctul de vedere al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, care se raliaza celei de-a doua orientari de jurisprudenta prezentate in actul de sesizare, are si o utilitate practica. De asemenea, din analiza comparativa a dispozitiilor art. 915 alin. (2) si art. 126 alin. (1) din Codul de procedura civila rezulta ca exista un raport intre o norma speciala – art. 915 alin. (2) si una generala – art. 126 alin. (1).
Presedintele completului, doamna judecator Iulia Cristina Tarcea, constatand ca nu sunt intrebari de formulat din partea membrilor completului si ca nu mai exista alte chestiuni prealabile, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.
INALTA CURTE,
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
I. Problema de drept care a generat practica neunitara. Orientarile jurisprudentiale divergente
1. Prin sesizarea Colegiului de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a aratat ca nu exista un punct de vedere unitar in practica judiciara privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, cu referire la urmatoarea problema de drept: intelesul notiunii de “acord” al partilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca conventia partilor cu privire la alegerea instantei care ar urma sa solutioneze actiunea de divort, in situatia in care nici reclamantul si nici paratul nu au locuinta pe teritoriul Romaniei.
2. Intr-o prima opinie s-a statuat ca, pentru a fi incidente dispozitiile primei teze a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedura civila, este necesar ca acordul partilor cu privire la alegerea instantei care urmeaza a solutiona actiunea de divort sa fie exprimat expres, fie in forma scrisa, anterior investirii instantei, fie verbal in fata instantei, in situatia in care litigiul este pendinte. In ambele cazuri, manifestarea de vointa a partilor in sensul optiunii pentru o anumita instanta trebuie sa rezulte explicit fie din cuprinsul conventiei, fie din sustinerile formulate oral in fata instantei de judecata.
3. In argumentarea acestei opinii s-a retinut ca prin acord se intelege manifestarea de vointa a doua sau mai multor persoane exprimata cu intentia de a produce efecte juridice, iar exteriorizarea hotararii de a incheia acordul prezinta, in aceasta ipoteza, o relevanta juridica deosebita, intrucat numai in prezenta acestuia poate fi vorba despre existenta consimtamantului.
4. Consimtamantul reprezinta exteriorizarea hotararii de a incheia un acord juridic, fiind vointa declarata, elementul extern al vointei juridice.
5. Plecand de la definitiile expuse, doctrina si jurisprudenta au fost constante in a aprecia ca manifestarea de vointa trebuie sa fie una neechivoca, clara si exteriorizata. Manifestarea tacita de vointa nu poate produce efecte juridice decat in masura in care legea prevede in mod expres acest lucru.
6. Astfel, in argumentarea acestei opinii s-a retinut ca, pentru ca alegerea de competenta sa produca efectul extinderii competentei in favoarea instantei alese de parti, este necesar ca intelegerea acestora sa fie expresa, indiferent daca este exprimata in forma scrisa (caz in care din cuprinsul sau este necesar sa rezulte explicit optiunea pentru o anumita instanta, iar aceasta sa fie determinata in chiar cuprinsul conventiei) sau in forma verbala, exprimata oral in fata instantei de judecata (pentru procesele aflate in curs de judecata).
7. Ceea ce este esential este natura expresa a conventiei partilor, respectiv ca din cuprinsul acesteia sa rezulte explicit optiunea pentru o anumita instanta. Optiunea poate fi exprimata intr-o clauza atributiva de competenta inserata in acord, intelegere, conventie ori intr-o conventie separata. Este posibila si o conventie verbala, insa doar in cazul litigiilor nascute, ceea ce inseamna, per a contrario, ca, anterior declansarii unui litigiu, conventia poate fi incheiata doar in forma scrisa.
8. Simpla alegere a instantei de catre reclamant prin depunerea cererii de chemare in judecata, precum si lipsa invocarii exceptiei necompetentei teritoriale de catre partea parata nu pot echivala cu acordul de vointa al partilor de care se face vorbire in cuprinsul art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, intrucat, in virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacita de vointa nu poate produce efecte juridice decat in masura in care legiuitorul a prevazut in mod expres aceasta. In aceasta situatie insa legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar neinvocarea exceptiei poate fi determinata de absenta unei aparari calificate, necunoastere, omisiune etc., fara semnificatia juridica a alegerii de competenta.
9. Or, in aplicarea principiului potrivit caruia exceptiile sunt de stricta interpretare si aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) nu se poate considera ca lipsa invocarii exceptiei necompetentei teritoriale echivaleaza cu manifestarea tacita de vointa in sensul alegerii instantei competente teritorial.
10. S-a mai aratat, de asemenea, ca nici mentiunea cuprinsa in continutul procurilor acordate de parti reprezentantilor conventionali sa ii reprezinte in litigiul aflat pe rolul instantei unde a fost introdusa actiunea de divort nu reprezinta o alegere a instantei in sensul textului de lege evocat.
11. In argumentarea acestei interpretari s-a mai retinut ca un alt text cu valoare de norma speciala, respectiv art. 126 alin. (1) din Codul de procedura civila, referitor la alegerea de competenta, prevede explicit ca o asemenea conventie a partilor (admisibila numai in litigii referitoare la alte drepturi de care partile pot dispune si, in aceste cazuri, doar daca nu este vorba despre o competenta teritoriala exclusiva) trebuie sa imbrace forma scrisa, iar pentru litigiile incepute poate fi facuta si verbal in fata instantei. Ca atare, necesita un acord de vointa neechivoc sub aspectul alegerii instantei competente.
12. Realizand o interpretare prin analogie a celor doua norme considerate speciale in materia competentei jurisdictionale, s-a conchis ca se poate aprecia ca si art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila cere ca intelegerea partilor sa fie expresa, ceea ce inseamna ca din cuprinsul acesteia trebuie sa rezulte explicit acordul partilor pentru alegerea unei anumite instante.
13. Tot in argumentarea acestei prime opinii s-a mai apreciat ca termenul de “acord” utilizat de legiuitor in textul art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila desemneaza sau poate fi asimilat, de principiu, intelegerii reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.259/2010 al Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 2010 de punere in aplicare a unei forme de cooperare consolidata in domeniul legii aplicabile divortului si separarii de corp, potrivit caruia sotii pot conveni sa aleaga legea aplicabila divortului si separarii de corp. Or, sub aspectul respectarii conditiilor de forma, norma europeana stabileste ca acest acord trebuie incheiat in scris, datat si semnat de ambii soti. In acelasi sens, orice comunicare sub forma electronica, ce permite consemnarea durabila a acordului, este considerata ca reprezentand o forma scrisa, insa atunci cand legea statului membru participant, in care ambii soti isi au resedinta obisnuita la data incheierii acordului, prevede conditii formale suplimentare pentru asemenea acorduri, se aplica aceste conditii.
14. In cea de-a doua opinie s-a apreciat ca norma procedurala de competenta cuprinsa in art. 915 alin. (2) teza intai din Codul de procedura civila opereaza si in cazul in care acordul partilor nu este exprimat in mod expres, in forma scrisa sau verbala, manifestarea de vointa a partilor cu privire la alegerea unei anumite instante putand fi dedusa din conduita lor procesuala, si anume: neinvocarea exceptiei necompetentei teritoriale de catre parat, prin intampinare, investirea aceleiasi instante de catre parat cu solutionarea cererii reconventionale ori exprimarea acordului de catre parat in cuprinsul procurii acordate reprezentantului conventional.
15. Cea de-a doua opinie conturata este sustinuta de argumentul potrivit caruia dispozitiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila nu prevad ca acordul de vointe al partilor cu privire la instanta competenta sa judece cererea de divort sa fie dat expres, in cadrul aceluiasi inscris – el putand rezulta si din indicarea aceleiasi instante realizata chiar separat, dar neechivoc, de fiecare dintre parti – si nici sa fie anterior introducerii cererii de divort, in acest sens fiind si dispozitiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, privind formele de manifestare a consimtamantului, potrivit carora: “Vointa poate fi manifestata si printr-un comportament care, potrivit legii, conventiei partilor, practicilor statornicite intre acestea sau uzantelor, nu lasa nicio indoiala asupra intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare.”
16. Prin urmare, s-a apreciat ca, in conditiile in care, odata cu introducerea actiunii de divort, reclamantul si-a manifestat vointa ca litigiul sa fie solutionat de o anumita instanta, acordul partilor este intrunit sub acest aspect si in cazurile in care partea parata nu s-a opus expres ca actiunea de divort sa fie solutionata de judecatoria sesizata de partea reclamanta, in sensul ca nu a invocat, prin intampinare, exceptia necompetentei teritoriale a acelei instante judecatoresti sau a introdus, la randul sau, o cerere reconventionala pe rolul aceleiasi instante, existand astfel un acord implicit si al paratului in sensul alegerii instantei competente. In plus, tot in acest context, alaturat imprejurarilor mai sus amintite, s-a mai retinut ca si mentiunea din cuprinsul procurii date de catre parat unui reprezentant conventional (avocat) de a-l reprezenta in litigiul avand ca obiect cererea de divort, aflat pe rolul instantei alese de catre reclamant, reprezinta acordul acestei parti in privinta alegerii judecatoriei competente sa solutioneze cererea de divort in prima instanta.
17. In aceasta opinie jurisprudentiala este prezumata existenta unui acord tacit al paratului (cu privire la instanta aleasa de reclamant) in absenta unei opozitii exprese a acestuia.
II. Jurisprudenta Curtii Constitutionale
18. Din verificarile efectuate a rezultat ca dispozitiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila nu au facut, pana la momentul pronuntarii prezentei decizii, obiectul controlului de constitutionalitate.
III. Opinia Colegiului de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie
19. Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, titularul sesizarii, a constatat existenta practicii judiciare neunitare a instantelor judecatoresti asupra problemei de drept semnalate si, prin Hotararea nr. 16 din 24 iunie 2016, a dispus sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie in vederea pronuntarii asupra problemei de drept deduse judecatii, fara a-si exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudentiala pe care o considera ca fiind legala.
IV. Opinia procurorului general
20. Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a apreciat ca fiind in litera si spiritul legii cea de-a doua opinie exprimata, in sensul ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, acordul partilor cu privire la alegerea instantei care urmeaza a solutiona actiunea de divort nu trebuie sa indeplineasca anumite conditii de forma, putand fi dedus si din conduita procesuala a partilor, inclusiv din neinvocarea de catre sotul parat, prin intampinare, a exceptiei necompetentei teritoriale, pentru urmatoarele considerente:
21. Art. 915 alin. (2) teza intai din Codul de procedura civila contine o norma de competenta teritoriala de ordine privata, aspect ce rezulta din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 129 alin. (2) pct. 3 coroborate cu ale alin. (3) al aceluiasi articol din Codul de procedura civila. De asemenea, competenta consacrata de art. 915 alin. (2) teza intai din Codul de procedura civila este si alternativa, de vreme ce, in ipoteza analizata si doar in aceasta, poate fi sesizata “orice judecatorie din Romania”.
22. Instanta prevazuta de art. 915 alin. (2) teza intai din Codul de procedura civila, sesizata de reclamant cu cererea de divort, este si ramane competenta doar atunci cand exista un acord al partilor asupra competentei sale. In lipsa unui atare acord, potrivit tezei a doua a acestui articol, este competenta exclusiv Judecatoria Sectorului 5 al Municipiului Bucuresti.
23. Competenta exclusiva a acestei din urma instante este subsidiara, fiind atrasa conditionat de lipsa unui acord al paratului asupra unei alte judecatorii din Romania, astfel cum aceasta instanta a fost aleasa de reclamant prin introducerea cererii principale.
24. Asadar, s-ar putea considera ca Judecatoria Sectorului 5 al Municipiului Bucuresti are, in temeiul art. 915 alin. (2) teza a doua din Codul de procedura civila, o competenta teritoriala exclusiva subsidiara (reziduala) care intervine doar in conditiile inexistentei unui acord al partilor din cererea de divort asupra competentei unei alte judecatorii din Romania.
25. Analizand relatia dintre art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila si art. 126 alin. (1) din acelasi act normativ, rezulta ca situatiile reglementate de cele doua texte de lege sunt diferite.
26. Un prim element de diferenta este dat de faptul ca, potrivit normei de competenta aplicabile in procedura speciala a divortului, atunci cand sotii sunt cetateni romani care locuiesc in strainatate, alegerea de competenta, ca expresie a caracterului relativ al competentei, continuta de art. 915 alin. (2) teza intai din Codul de procedura civila, este recunoscuta intr-o materie in care, potrivit normei generale, o atare posibilitate este exclusa.
27. Un alt element de diferenta este reprezentat de faptul ca, spre deosebire de art. 126 alin. (1) din Codul de procedura civila, care prevede expres conditiile formale pe care trebuie sa le indeplineasca o conventie a partilor privitoare la alegerea competentei (in scris sau verbal in fata instantei), art. 915 alin. (2) din acelasi cod, norma cu caracter special, aplicabila cu prioritate in virtutea principiului specialia generalibus derogant, se rezuma in a preciza ca, pentru alegerea instantei competente, este necesar si suficient doar acordul partilor.
28. Fata de aceste elemente aflate in divergenta se pune problema daca acest acord ar trebui sa indeplineasca sau nu anumite conditii de forma.
29. In mod incontestabil acest acord nu reprezinta altceva decat un contract judiciar cu privire la un anumit aspect formal al judecatii, si anume competenta instantei investite prin cererea de divort formulata de sotul reclamant.
30. In virtutea principiului consensualismului consacrat de art. 1.174 alin. (2) si art. 1.178 din Codul civil, principiu care da expresie autonomiei de vointa a partilor, pentru formarea valabila a acestui contract judiciar, sunt necesare si suficiente vointele concordante exteriorizate ale partilor, nefiind necesar, de regula, ca acestea sa imbrace o anumita forma; in plus, exceptiile de la acest principiu trebuie sa fie expres si limitativ prevazute de lege.
31. Or, analizat din perspectiva acestui principiu, se observa ca art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila nu impune vreo conditie de forma in privinta acordului partilor prin care acestea aleg judecatoria din Romania competenta sa solutioneze cererea de divort.
32. De asemenea, textul nu impune nici ca partile sa isi exprime consimtamantul concomitent, in cuprinsul aceluiasi inscris, fiind suficient ca vointele concordante in sensul alegerii instantei competente sa fie exprimate (exteriorizate).
33. Existenta conditiei formei scrise nu ar putea fi dedusa din aplicarea prin analogie a dispozitiilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.259/2010 al Consiliului Uniunii Europene referitoare la valabilitatea formala a acordului prevazut de art. 5 alin. (1) din acelasi act normativ, prin care sotii convin sa desemneze legea aplicabila divortului si separarii de corp, intrucat scopul acestui regulament consta in determinarea legii materiale aplicabile in situatiile in care exista conflict de legi, nereglementand asupra alegerii competentei teritoriale a instantelor romane, atunci cand acestea sunt competente international, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) teza intai din Regulamentul (CE) nr. 2.201/2003 al Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.347/2000.
34. In consecinta, in aceasta privinta sunt pe deplin aplicabile dispozitiile art. 1.240 din Codul civil referitoare la “Formele de exprimare a consimtamantului”, potrivit carora:
“(1) Vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris.
(2) Vointa poate fi manifestata si printr-un comportament care, potrivit legii, conventiei partilor, practicilor statornicite intre acestea sau uzantelor nu lasa nicio indoiala asupra intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare.”
35. Astfel, atunci cand sotul parat formuleaza o cerere reconventionala sau isi exprima acordul in cuprinsul procurii acordate reprezentantului conventional, se poate considera ca prin aceste acte se face proba consimtamantului sau expres cu privire la competenta instantei alese initial de sotul reclamant.
36. De altfel, in doctrina s-a aratat ca, de vreme ce, potrivit art. 126 alin. (1) din Codul de procedura civila, alegerea de competenta poate fi facuta si verbal, dupa sesizarea instantei, nu exista niciun impediment in a se considera ca aceasta alegere este valabila si atunci cand paratul si-a exprimat acordul prin transmiterea unui inscris din care sa rezulte fara nicio indoiala ca partea doreste ca judecata sa se faca la instanta respectiva.
37. In aceste situatii, imprejurarea ca sotul parat nu a invocat exceptia necompetentei teritoriale in conditiile art. 130 alin. (3) din Codul de procedura civila contribuie la consolidarea convingerii judecatorului in sensul ca se afla in prezenta unui acord al partilor, suficient de bine dovedit, asupra instantei competente teritorial sa solutioneze cererea de divort, astfel cum aceasta a fost aleasa de reclamant.
38. De asemenea, consimtamantul sotului parat ca cererea de divort sa fie judecata de instanta aleasa de sotul reclamant ar putea fi exprimat si verbal la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate, cand, potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedura civila, se verifica competenta instantei.
39. In opinia Ministerului Public, din atitudinea procesuala a paratului, de a nu invoca prin intampinare exceptia necompetentei teritoriale relative a judecatoriei alese de reclamant, se poate deduce un acord implicit al acestei parti cu privire la competenta instantei sesizate prin cererea de chemare in judecata, deoarece, in esenta, aceasta atitudine procesuala a paratului da expresie unui drept potestativ de sorginte legala, de alegere intre mai multe instante deopotriva competente teritorial, in privinta caruia nu este exclusa o manifestare de vointa prin fapte procesuale care au semnificatia unei adeziuni tacite sau implicite.
40. Unei asemenea solutii nu i-ar putea fi opuse prevederile art. 1.203 din Codul civil referitoare la clauzele neuzuale, aduse ca argument de partea doctrinei care nu accepta posibilitatea prorogarii tacite de competenta, intrucat materia analizata excedeaza domeniului predilect al acestor dispozitii legale.
41. Ministerul Public a apreciat ca cea de-a doua orientare a jurisprudentei prezinta o incontestabila utilitate practica, reflectand intr-o mai mare masura finalitatea edictarii normei de competenta in discutie, aceea de a oferi partilor aflate in ipoteza sa o anumita flexibilitate de natura a le facilita accesul la justitia din statul de origine.
V. Raportul asupra recursului in interesul legii
42. Prin raportul intocmit in cauza, judecatorii-raportori au constatat ca sunt indeplinite conditiile de admisibilitate a recursului in interesul legii, iar cu referire la dezlegarea in drept au apreciat ca acordul partilor cu privire la alegerea instantei care urmeaza sa solutioneze actiunea de divort trebuie sa fie exprimat expres.
VI. Inalta Curte de Casatie si Justitie
43. Examinand sesizarea cu recurs in interesul legii, raportul intocmit de judecatorii/raportori, precum si dispozitiile legale ce se solicita a fi interpretate in mod unitar, se constata urmatoarele:
44. Completul competent sa judece recursul in interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care, potrivit dispozitiilor art. 514 din Codul de procedura civila, are calitatea procesuala de a declansa acest mecanism de unificare a practicii in scopul interpretarii si aplicarii unitare a legii de catre toate instantele judecatoresti.
45. Sesizarea Colegiului de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie a fost insotita de hotarari judecatoresti, depuse in fotocopie, pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia I civila in solutionarea conflictelor de competenta, hotarari care, potrivit dispozitiilor art. 135 alin. (4) din Codul de procedura civila, sunt definitive. Prin urmare, este indeplinita conditia de admisibilitate prevazuta de art. 515 din Codul de procedura civila.
46. In ceea ce priveste conditia de admisibilitate care se desprinde din prevederile art. 514 din Codul de procedura civila, privitoare la existenta unei probleme de drept care a fost solutionata diferit de instantele judecatoresti, se constata ca hotararile judecatoresti anexate sesizarii releva o practica judiciara divergenta in ceea ce priveste interpretarea dispozitiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila.
47. Prin urmare, conditiile legale de admisibilitate a recursului in interesul legii sunt indeplinite.
48. Problema de drept care a creat divergenta de practica judiciara vizeaza intelesul notiunii de “acord” al partilor din cuprinsul tezei a doua a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedura civila, respectiv conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca conventia partilor cu privire la alegerea instantei competente sa solutioneze actiunea de divort, in situatia in care niciuna dintre parti nu are locuinta pe teritoriul Romaniei.
49. Art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, situat in cartea a VI-a (Proceduri speciale), titlul I (Procedura divortului) cap. I (Dispozitii comune), are urmatorul continut: “Daca nici reclamantul si nici paratul nu au locuinta in tara, partile pot conveni sa introduca cererea de divort la orice judecatorie din Romania. In lipsa unui asemenea acord, cererea de divort este de competenta Judecatoriei Sectorului 5 al municipiului Bucuresti.”
50. Astfel, acordul de vointe la care face referire art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila este, in esenta, un contract in sensul art. 1.166 din Codul civil.
51. Potrivit dispozitiilor art. 1.178 din acelasi act normativ: “Contractul se incheie prin simplul acord de vointe al partilor daca legea nu impune o anumita formalitate pentru incheierea sa valabila.”
52. In ceea ce priveste formele de exprimare a consimtamantului, art. 1.240 din Codul civil prevede ca: “(1) Vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris. (2) Vointa poate fi manifestata si printr-un comportament care, potrivit legii, conventiei partilor, practicilor statornicite intre acestea sau uzantelor, nu lasa nicio indoiala asupra intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare.”
53. Dupa cum se poate observa, conform art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, se poate da eficienta si consimtamantului exprimat in mod tacit, insa numai daca comportamentul in care acesta este exteriorizat are o astfel de semnificatie conform legii, conventiei partilor, practicilor statornicite intre acestea sau uzantelor.
54. Asa cum rezulta din hotararile judecatoresti anexate sesizarii, au fost considerate modalitati de manifestare in mod tacit a consimtamantului sotului parat la alegerea instantei sesizate de catre sotul reclamant neinvocarea, prin intampinare, a exceptiei necompetentei teritoriale, introducerea cererii reconventionale de catre sotul parat-reclamant la instanta sesizata cu cererea de chemare in judecata si mentiunea inserata in contractul de mandat, dat de sotul parat reprezentantului sau conventional, referitoare la indicarea instantei.
55. Pentru a se verifica daca suntem in prezenta unui acord tacit in fiecare dintre aceste cazuri este necesar a verifica daca exista dispozitii legale sau conventionale ori practici statornicite intre parti sau uzante in baza carora sa poata fi astfel calificata forma de manifestare tacita a consimtamantului.
56. Din punct de vedere legal, neinvocarea de catre parat a exceptiei necompetentei teritoriale, pana la primul termen la care partile sunt legal citate in fata primei instante (potrivit art. 130 din Codul de procedura civila), este sanctionata, in conditiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedura civila, cu decaderea, daca legea nu dispune altfel.
57. In literatura de specialitate s-a aratat ca neinvocarea de catre parat a exceptiei de necompetenta de ordine privata nu echivaleaza cu o prorogare voluntara tacita de competenta, deoarece faptul ca instanta necompetenta ramane investita cu judecarea pricinii este efectul decaderii paratului din dreptul de a invoca exceptia, nu al unui acord tacit.
58. Prin urmare, nu poate fi asimilata unui comportament care, potrivit legii, ar avea semnificatia unui acord tacit neexercitarea in termenul prevazut de lege a dreptului de a invoca exceptia necompetentei teritoriale.
59. Chiar daca prin neinvocarea exceptiei necompetentei teritoriale de catre parat se poate ajunge la acelasi rezultat, respectiv judecarea procesului de catre instanta sesizata de sotul reclamant (alta decat Judecatoria Sectorului 5 al Municipiului Bucuresti), din punct de vedere procedural mecanismele juridice enuntate sunt diferite, asa cum subliniaza si doctrina.
60. De asemenea, trebuie mentionat ca legiuitorul a prevazut in art. 1.067 alin. (2) din Codul de procedura civila, situat in cartea a VII-a, dedicata “Procesului civil international”, un caz de prorogare voluntara de competenta in favoarea instantei romane pentru ipoteza in care paratul se prezinta in fata instantei romane si formuleaza aparari in fond, dar nu invoca exceptia necompetentei, cel mai tarziu pana la terminarea cercetarii procesului in fata primei instante.
61. Acest caz se circumscrie dispozitiilor art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, in sensul ca, in ipoteza textului enuntat, neinvocarea exceptiei privitoare la competenta valoreaza acord tacit. Simpla neinvocare a exceptiei nu ar valora acord tacit in lipsa dispozitiei prevazute de art. 1.067 alin. (2) din Codul de procedura civila.
62. Cu referire la acordul tacit dedus din introducerea cererii reconventionale de catre sotul parat-reclamant la instanta sesizata cu cererea de chemare in judecata se constata ca, potrivit dispozitiilor art. 917 alin. (1) si (2) din Codul de procedura civila, cererea de divort formulata de parat trebuie introdusa la instanta la care se judeca cererea principala, neexistand un drept de optiune al paratului sub acest aspect.
63. Fata de prevederile legale enuntate, care au un caracter imperativ, nu poate fi primita interpretarea conform careia introducerea cererii reconventionale de catre sotul parat-reclamant la instanta sesizata cu cererea de chemare in judecata reprezinta, in fapt, un acord tacit cu privire la instanta aleasa de reclamant.
64. Un alt element care a fost analizat de instantele care sustin cea de-a doua opinie este mentiunea inserata in contractul de mandat dat de sotul parat reprezentantului sau conventional referitoare la indicarea instantei.
65. Se cuvine a sublinia ca aceste mentiuni indica numarul de dosar si instanta pe rolul careia este inregistrat acesta la data contractului de mandat. Prin ipoteza, procurile analizate sunt date de persoanele chemate in judecata, ceea ce implica in mod necesar, pentru determinarea limitelor mandatului, indicarea dosarului si a instantei pe rolul careia acesta a fost inregistrat.
66. Spre deosebire de situatia in care in contractul de mandat dat in vederea introducerii cererii de divort de sotul reclamant, care nu locuieste in Romania, se mentioneaza o judecatorie anume la care ar urma sa fie reprezentat (ipoteza in care, intr-o interpretare logica, rezulta optiunea reclamantului pentru alegerea instantei competente), in situatia paratului care da mandat spre a fi reprezentat in fata instantei la care a fost chemat in judecata nu poate fi dedus acordul tacit al acestuia.
67. Fata de obiectul cererilor de chemare in judecata (cereri de divort), nu se impune analizarea acordului dat in mod tacit din perspectiva conventiei partilor, practicilor statornicite de acestea sau uzantelor.
68. Din aceasta analiza, care nu epuizeaza posibilele comportamente susceptibile de a reprezenta forme de manifestare a acordului tacit, se poate conchide ca, fata de dispozitiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, manifestarea de vointa a partilor cu privire la alegerea unei anumite instante nu poate fi dedusa din conduita lor procesuala constand in: neinvocarea exceptiei necompetentei teritoriale de catre parat, prin intampinare, investirea aceleiasi instante de catre parat cu solutionarea cererii reconventionale ori exprimarea acordului de catre parat in cuprinsul procurii acordate reprezentantului conventional.
69. Rezulta ca interpretarea dispozitiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila trebuie facuta in sensul ca acordul partilor in vederea alegerii instantei competente nu poate fi dat in mod tacit, ci doar expres.
70. In acest sens, se retine ca textul de lege in discutie – art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila – instituie o norma de competenta speciala care este de stricta interpretare. In acest sens, in aplicarea principiului conform caruia exceptio est strictissimae interpretationis, nu este permisa aplicarea prin analogie a acestei norme altor cazuri (cum sunt cererile de anulare a casatoriei), iar interpretarea ei trebuie facuta restrictiv.
71. Caracterul derogatoriu al normelor care reglementeaza procesul de divort a fost evidentiat si de Curtea Constitutionala care, in Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016, a retinut ca, in considerarea caracterului strict personal al procesului de divort in ansamblul sau, s-a impus “adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decat sa dea expresie particularitatii esentiale a procesului de divort si implicit prevederilor constitutionale cuprinse in art. 26 referitor la viata intima, familiala si privata”.
72. Or, pentru considerentele expuse, nu poate fi primita interpretarea conform careia si-a dat acordul tacit paratul care nu s-a opus expres, deoarece art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila implica o actiune a fiecareia dintre parti in sensul manifestarii acordului, iar nu in scopul de a se opune expres.
73. In sprijinul acestei atitudini procesuale sunt si dispozitiile art. 131 din Codul de procedura civila, potrivit carora: “(1) La primul termen de judecata la care partile sunt legal citate in fata primei instante, judecatorul este obligat, din oficiu, sa verifice si sa stabileasca daca instanta sesizata este competenta general, material si teritorial sa judece pricina, consemnand in cuprinsul incheierii de sedinta temeiurile de drept pentru care constata competenta instantei sesizate. Incheierea are caracter interlocutoriu.
(2) In mod exceptional, in cazul in care pentru stabilirea competentei sunt necesare lamuriri ori probe suplimentare, judecatorul va pune aceasta chestiune in discutia partilor si va acorda un singur termen in acest scop.”
74. Totodata, conform art. 224 din Codul de procedura civila: “Instanta este obligata, in orice proces, sa puna in discutia partilor toate cererile, exceptiile, imprejurarile de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.”
75. Prin urmare, ca regula generala, chestiunea competentei trebuie lamurita chiar la primul termen la care partile sunt legal citate, iar, in mod exceptional, daca pentru stabilirea competentei sunt necesare lamuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus in discutia partilor, fiind acordat un termen in acest scop.
76. Aceasta interpretare este similara solutiei legislative continute de art. 126 din Codul de procedura civila, privitoare la alegerea competentei in pricinile privitoare la bunuri si la alte drepturi de care partile pot sa dispuna.
77. In concluzie, este necesar ca acordul partilor, prevazut de art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, cu privire la alegerea instantei care urmeaza a solutiona actiunea de divort sa fie exprimat expres, in forma scrisa, iar, in situatia in care litigiul este pendinte, si verbal in fata instantei. In ambele cazuri, manifestarea de vointa a partilor in sensul optiunii pentru o anumita instanta trebuie sa rezulte explicit fie din cuprinsul conventiei, fie din sustinerile formulate in scris sau oral in fata instantei de judecata.
78. Pentru considerentele aratate, in temeiul dispozitiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedura civila,
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
In numele legii
DECIDE:
Admite recursul in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie si, in consecinta:
In interpretarea si aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedura civila, stabileste ca acordul partilor cu privire la alegerea instantei care urmeaza sa solutioneze actiunea de divort trebuie sa fie exprimat expres.
Obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedura civila.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 24 octombrie 2016.
PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE
IULIA CRISTINA TARCEA
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Mitroi
—————